Libertatea

cea plină de griji

 

Deunăzi îi ziceam unei prietene cum mă simt, cu atâtea proiecte pe cap, ale mele și ale altora. Mă plângeam că nu am timp de mine, că am devenit anxioasă și că tocmai eu, care nu m-am trezit toată viața la timp ca să mă duc la ora opt la școală, de ajunseseră profesorii să mă roage să vin să îmi dea note, am sfârșit acum trezindu-mă cu noaptea în cap. Mă scol dis de dimineață cu o cafea bună în mână, pe care o savurez ca pe antidotul meu perfect pentru nopțile prea scurte, verificând deja emailuri înainte să fi atins starea de veghe și eventual pozând pentru câteva cadre înainte să apuc să decid ce port în ziua aia. Și așa îmi continuă toată ziua, cu telefonul epuizat și căzut la datorie după atâtea apeluri, cu task-uri rezolvate sau delegate cărora nu le mai țin minte numărul sau logica și cu mine, practic, locuind într-o mașină în care nu de puține ori se întâmplă să îmi aplic machiajul și să îmi schimb rochia înainte de ajunge la încă un eveniment.

 

Așteptările vieții adulte

Viața mea de acum e un vârtej de responsabilități și obligații care se succed cu o repeziciune care îmi scapă și mie uneori, chit că, pe blogul meu, apar drept o contesă milenistă relaxată și bine crescută care își petrece timpul mai degrabă în vacanțe decât acasă sau la vreun birou. Dar nu a fost mereu ca astăzi.

La douăzeci de ani visam la o libertate lipsită de griji, îmi imaginam scenarii fericite în care un balansoar pentru doi și o carte bună ar fi însemnat răsfățul absolut iar hainele... Oh, hainele erau și ele în acest scenariu, dar nici urmă de coduri vestimentare sau de judecăți despre felul în care arătam nu se iveau pe acolo. Dincolo de o carieră de avocat la care tindeam și pe care am și dobândit-o în scurtă vreme (care, nici ea, nu s-a dovedit exact așa cum mi-o imaginasem, dincolo de programul fără ore fixe), viața din visurile mele era lipsita de griji, fără nicio corvoadă care să îmi umbrească zilele și fără vreo obligație care să nu sufere amânare.

 

 

Viața reală

Acum nu mai e așa. De când sunt, cum s-ar spune, adult, de când am decis că altul vreau să fie parcursul carierei mele și de când am hotărât că, dintr-un vis, poți să obții mai mult chiar decât îți propusesei, lucrurile s-au schimbat. Și nici visul nu mai e la fel. Acum, da, nu apuc prea des să beau o cafea fără să mă întrerupă telefonul. Când reușesc să o fac, însă, am grijă ca momentul să fie exploatat la maximum și îmi transform experiența într-un adevărat ritual care să urmeze toți pașii corecți, ca o mică favoare pe care mi-o fac mie, un deliciu rar care trebuie savurat pe deplin. Nu există vreo oră de lectură pașnică netulburată de vreun email care se anunță urgent, foarte urgent, mai mult decât atât, trebuia rezolvat ieri. Dar tocmai de aceea clipele de liniște sunt cu atât mai prețioase.

Am căpătat, în schimb, altceva. E o senzație nouă, pe care unii, mai înțelepți, o numesc maturitate. Dar eu îi zic libertate. E sentimentul acela că ceva îți iese. Că ai dus un proiect la capăt – oricât de greu sau plin de hopuri ar fi fost drumul. Că ai decis tu, dintre o mie de propuneri, care e aceea care merită efort, cap și, uneori, chiar mai mult de atât. Că ai făcut, până la urmă, ceva pentru tine. Și tot acum, când mi-am dat seama cum stă treabă cu libertatea asta și cum arată ea când nu mai ești cine ai fost, am început să mă gândesc și la libertățile altora.

 

by Ana Morodan | www.anamorodan.com